René GIRARD, O teorie a miturilor arhaice și moderne

traducere din limba franceză de Marinela Blaj, Iași, Editura Cartea Românească Educațional, 2021, 268 p

Rezumat

Teoria mimetică formulată de René Girard în Minciună romantică și adevăr romanesc (1961) și în Violența și sacrul (1972) a apărut ca o posibilitate de interpretare culturală a scenariului general al rivalității. În ultimele decenii, urmare a unui reducționism asumat al modelului său teoretic, pe care Girard l-a socotit, însă, firesc, această propunere pare că a evoluat, tocmai în virtutea simplității sale, sub spectrul unei prejudecăți prin care i-a fost limitată relevanța la structuri antropologice tipice culturilor arhaice. Mimetismul primar ce animă comunități largi se naște în contextul identificării unui pericol colectiv, ce generează un soi de iminență ontologică, prin care se impune desemnarea imediată, fie și scurtcircuitând criterii raționale, a unui vinovat, a unui țap ispășitor, frecvent numit aleatoriu, ce trebuie sacrificat, pentru ca ordinea să fie reinstalată în comunitatea temporar perturbată. Teoria propusă de René Girard derivă din interpretarea unor reacții psihologice necontrolate, prin care se creează spontan rețele și grupuri, ce permit individului să se delimiteze de o responsabilitate subiectivă. Scenariile de persecuție colectivă, pe care Girard le explică într-o formă extinsă în Țapul ispășitor (1982), sunt evocate în Teoria miturilor arhaice și moderne, întărind ideea autorului, conform căreia teoria mimetică trebuie să reacționeze „împotriva tendinței secolului al XX-lea de a vedea peste tot numai ficțiune”. De aici și valoarea testamentară a poziției lui René Girard, care declară, în prefața-program a eseurilor sale, că s-a străduit, de-a lungul timpului, să asculte și să transcrie „o voce disprețuită/negată a realului”.